cunosc o latura a ta pe care nimeni cu o mai cunoaste... acesta e singurul meu merit. intr-un fel nici nu vreau ca ceilalti sa o vada. pentru ca atunci poate te-ar placea, iar tie ti-ar fi mult mai usor sa pleci... si mie imi va fi mult mai greu sa fiu fara tine..

In cautarea pacii

"Fii umil, caci esti facut din pamant. Fii nobil, caci esti facut din stele."

Doamne, o mana straina imi scrie viata. Nu ma pot impotrivi poruncii ei… ma zdrobeste.

Acest strain imi este inima.

N-ai vrea sa o primesti inapoi? Aici pe pamant nu imi este de nici un folos.

Ti-o dau inapoi asa, nu vreau nimic in schimb. E inutila. Pentru ce mi-ai dat o inima cand dragostea ei se iroseste? Ori pentru ce nu mi-ai dat si mie un chip de miere si cuvinte potrivite? Fara ele, inima imi este o povara…

Dragostea ei se iroseste  ca un vin nobil care curge pe podea. Cupa regelui nu e de gasit.

Poftim Doamne, iti dau vinul inapoi, pe jumatate gol, tine-l sau fa ce vrei cu el. Tine-l pana se strica de tot si devine acru si vechi, tine-l pana cand nimeni nu se va mai incumeta sa-l guste.

Nici nu vreau sa mai incerc s-o daruiesc cuiva- ce sa faca cu ea? Toti sunt stangaci cand vine vorba de inimi.

Mi s-a acrit de ea, nu vreau s-o mai vad, vreau s-a stiu cat mai departe de mine pana voi uita si cum arata, astfel incat daca as revedea-o candva, sa trec pe langa ea calcand-o fara regret.

Si n-as mai plange vreodata. Sa plangi… izvorul lacrimilor nu sunt ochii, ci inima. Fara ea nu voi mai plange. Sa planga doar cei ce se caiesc. Nu si cei ce vor iubire.

Imi plec fruntea in fata  celor ce stiu sa iubeasca. Imi plec fruntea, imi plec capul, imi plec umerii, si plec. Pentru ca ma simt mica pe langa ei. Sau poate pentru ca sunt mica.

Doamne, pune-mi inima sa doarma in pace, intre o mie de faclii ascunsa-ntr-un albastru mormant. Epitaful va spune celor ce se vor opri sa asculte: “Aici se odihneste inima fara chip si fara nume.”. Eu voi juca pe mormantul ei. Privighetoarele vor amuti uimite. Si nimic pe pamant nu le-ar putea face sa cante din nou. Tarana va fi plina de plansul inimii mele. Singure calcaiele mele il vor auzi. Fruntea-mi va fi surda la tarana. Si nimeni n-o va gasi inainte ca trupul meu sa fi cazut la picioarele tale, greu ca o pasare moarta.

Si cand imi vei lua inima, Doamne… voi pune mana pe piept si va fi pustiu. Ochii mei vor fi goi si cuvintele sterpe. Dar nimeni nu-si va da seama… fiecare va fi ocupat cu inima lui. Lumea va fi neschimbata: sus se va roti acelasi cer, jos se va intinde acelasi pamant. Doar eu le voi privi pe toate cu ochii reci, de mort. Si stelele nu-mi vor mai sopti visele lor. Nici soarele nu va mai canta de bucurie. Norii nu vor mai fi furiosi si intunericul tacut. Vor fi toate asemeni mie: moarte.

O ultima data te rog, Doamne. Ia-mi inima. Stiu ca doar pentru tine mai valoreaza ceva.

Inrobirea canarului

I
Te-au prins, mic canar de aur.
Te-au prins iar acum aripile iti sunt de prisos.
Teau prins iar acum cantecul serveste ca amuzament domnisoarelor plictisite.
Cat de ridicol iti porti acum mantia regala cocotat pe o stinghie prapadita.
Si cat de trist e trilul tau ramas fara raspuns.
Te-au prins mic canar de aur...

vreau o fericire doar a mea

vreau o fericire doar a mea. nu mai vreau sa simt ca toata planeta imi imparte sentimentele. toti se iubesc ca nebunii. eu vreau sa iubesc... dar altfel.

intre cer si pamant

Gata cu pretentiile de poet beat de stele. Hai cu picioarele pe pamant, copile. Cuvintele umflate au fost deja tocate de prea multi. Tocmai aceia asemeni mie ii dispretuiesc, din cauza noastra s-a pierdut magia. Imi cer scuze.

Voi incerca sa remediez problema.
Framantari, dureri? Sa le lasam in seama profesorilor de literatura si altor oameni ce nu si-au gasit un rost adevarat pe lumea asta. Oamenilor ce traiesc intr-o iluzie.
Am fost si eu acolo. Mai am momente cand ma intorc in acea iluzie.

Problema mea: sunt prinsa la mijloc. Nu sunt o visatoare, dar nici o realista. Nu am nici o convingere.
Care sa fie calea adevarata?
Si din nou sunt tentata sa raspund: visul. Ce ademenitoare e iluzia poeziei, a plutirii.
Ah, poarta-ma departe, ia-ma dulce vis, sunt numai a ta.

Pe o coarda de vioara

Ah, sa dansam pe o coarda de vioara,
sa ne lasam putrati de-arcus in parti,
si sa lasam nefericirea sa ne piara
alaturi de-ntelepte cuvintele din carti.

Si sa inchidem ochii pe coarda de vioara,
din trupul meu sa para c-ar creste bratul tau
si umaru-ti si spatele sa simti ca se-nfioara,
sub degetele mele sa fii ferit de rau.

Padurea de liliac

Nu iti zic adio! Iti zic pe curand.
Ne intalnim deseara in visul meu, sau daca vrei la tine...
Sa zburam printre stele tinandu-ne de mana,
Sa apunem soarele cu un sarut,
Sa amutim pasarile doar c-o soapta
in padurea de liliac.

Lui Alex.

Asculta-ma un minut macar.
Auzi?
Asculta-ma cum respir,
Cum imi tremura inima pe-o coasta
Si-o face sa vibreze pana tremur toata.
Si iarba din jurul nostru tremura.
Si felinarele din Bega tremura.
Si frunzele, si masinile, si strazile tremura.
Asculta-ma si nu mai zambi atat de linistit de parca lume-ar sta in loc.

A.

Sunt mica din nou. Atat de mica incat nu ma vede nimeni. Imi aplec genele sa ascund sub ele lacrimi. Nu vreau sa vada nimeni tristetea, vreau ca lumea sa vada numai ce este frumos la mine. Candva credeam ca si tristetea are frumusetea ei. De fapt e o boala care te mananca incet, ca rugina, ca un mucegai ce iti invaluie inima si ochii. Si tu ma faci atata de trista…

E minunat cand gasesti pe cineva care nu cauta numai frumosul la tine. Cineva care iti vede tristetea, dar o iubeste. Mucegaiul, ciuma, toate sunt minunate daca le porti tu. Noroiul este aur doar pe mainile tale. Praful este stralucire numai pe hainele tale, iar mizeria este nepretuita doar sub talpa ta.

Sa te ating cu varful unui deget… cum ar fi sa te ating doar cu varful unui deget dupa ce te-am tinut in brate de atatea ori? Dar ce chin este sa nu te pot vedea zile in sir, saptamani, luni… am fost atata de proasta sa te las sa pleci. Dar poate nici nu ti-ai fi dorit sa mai ramai. De asta mi-e cel mai frica. 

Te rog, nu ma uita.